Două cărți foarte bune, dar extrem de tulburătoare pe care le-am citit recent, care au în comun o temă pe cât de des abordată, pe atât de terifiantă: moartea.

Zeruya Shalev își confirmă încă o dată locul între scriitoarele mele preferate, și cu această poveste despre dragoste, familii destrămate, trădare, deziluzie, remușcare și moarte.

Romanul lui Manuel Vilas, o carte ca o rană deschisă cauzată de moartea părinților, de regretul de a nu-i fi cunoscut destul, de a nu fi profitat suficient de prezența lor, te lasă cu multe întrebări, cu un gust de cireșe amare și o nevoie acută de introspecție și de întoarcere spre propria relație cu părinții, pentru a o contempla într-o lumină nouă..

“După moartea părinților, memoria mea a devenit o stafie furioasă, speriată și irascibilă. Când trecutul tău dispare de pe fața pământului, dispare tot universul și totul este nevrednicie. Nu există nimic mai nedemn decât cenușiul existenței. Abolirea trecutului este abjectă. Moartea părinților tăi este abjectă. E o declarație de război din partea realității”.

“E o dispariție decisă (…) marea clipă a tuturor clipelor, ultima zi de viață, clipa în care descoperim că nu există nicio dovadă că acea ființă umană a trăit cândva pe pământ. N-am să-l mai văd niciodată, tot repet asta, ca pe o mantră. Și tocmai în asta constă măreția oricărui rămas bun.Și atunci, credința apare drept ceva natural, pentru că ți-e imposibil să accepți ideea că nu o să-l mai vezi niciodată, pentru simplul motiv că el este acolo. Dacă întind mâna, ating lumina lui”.